...later this evening...
pornind de la citatul propriu: 'momentele de fericire devin din ce in ce mai rare.. ele sunt inlocuite cu o (aproape) continua stare de multumire...cum e mai bine oare?'
starea prezenta de nemultumire amestecata cu putina dezamagire inainte era reprezentata de lacrimi, durere, suferinta. Vedeti cum adolescenta denatureaza, te face sa exagerezi?...pai, da! Dar nu numai sentimentele negative, ci si cele pozitive. De ce Adolescenta este numita 'cea mai frumoasa varsta' ? Pentru ca atunci simti cel mai intens, simti ca traiesti, deci atunci esti OM. (ideea asta a ramas nedezbatuta- gandesc haotic)
Cu timpul uitam supararile si tristetile amare si profunde, pe care le catalogam apoi ca fiind exagerate, dar ne amintim cu nemasurata placere (si nostalgie totodata) micile fericiri: ce emotii inaltatoare simteam cand vedeam fata/ baiatul de care eram indragostiti! DE CE? Aceste emotii nu erau si ele exagerate? DE CE pe unele le uitam iar pe altele le preaslavim? Ambele tipuri de emotii au existat, au fost ceva palpabil la momentul espectiv, au fost reale.
Si totusi, CUM E MAI BINE OARE? Sa fii matur, sa fii mai sigur de ceea ce simti, sa-ti poti controla mai bine trairile, dar sa simti micile bucurii la o intensitate scazuta, sau sa te bucuri de totala dulceata a micilor prajituri si in consecinta si de amareala celor multi samburi de caise?
Acum ma surprinde cum eu din copilarie am stiut pur si simplu cum e sa fii matur (de fapt ce anuma implica asta). Vroiam sa cresc (vestitul 'sa ma fac mare'), sa nu iubesc pentru ca stiam ca iubirea implica in mare parte elemente negative... cum?
Si totusi, de ce a trebuit sa fiu cel mai mare copil, ca sa cresc si eu pana la urma? Naivitate, speranta in ceva mai bun sau pur si simplu mi-am prelungit inconstient copilaria? Poate imi placea de fapt tumultul cascadei de sentimente pe care il renegam continuu? Adevarul e ca fiecare lacrima scursa pe obraz ma facea fericita.. Poate din cauza sentimentului de descarcare. Cine ma poate contrazice spunandu-mi ca e ingrozitor sa plangi? Plansul descarca, elibereaza, usureaza povara. N- am mai plans de foarte mult timp. Ma simt plina de lacrimi dar parca nu mai pot gasi (simti) motivul intemeiat si seriozitatea problemelor ca sa mai pot plange cu atata pofta si patos.
DE CE? CUM E MAI BINE OARE?
pornind de la citatul propriu: 'momentele de fericire devin din ce in ce mai rare.. ele sunt inlocuite cu o (aproape) continua stare de multumire...cum e mai bine oare?'
starea prezenta de nemultumire amestecata cu putina dezamagire inainte era reprezentata de lacrimi, durere, suferinta. Vedeti cum adolescenta denatureaza, te face sa exagerezi?...pai, da! Dar nu numai sentimentele negative, ci si cele pozitive. De ce Adolescenta este numita 'cea mai frumoasa varsta' ? Pentru ca atunci simti cel mai intens, simti ca traiesti, deci atunci esti OM. (ideea asta a ramas nedezbatuta- gandesc haotic)
Cu timpul uitam supararile si tristetile amare si profunde, pe care le catalogam apoi ca fiind exagerate, dar ne amintim cu nemasurata placere (si nostalgie totodata) micile fericiri: ce emotii inaltatoare simteam cand vedeam fata/ baiatul de care eram indragostiti! DE CE? Aceste emotii nu erau si ele exagerate? DE CE pe unele le uitam iar pe altele le preaslavim? Ambele tipuri de emotii au existat, au fost ceva palpabil la momentul espectiv, au fost reale.
Si totusi, CUM E MAI BINE OARE? Sa fii matur, sa fii mai sigur de ceea ce simti, sa-ti poti controla mai bine trairile, dar sa simti micile bucurii la o intensitate scazuta, sau sa te bucuri de totala dulceata a micilor prajituri si in consecinta si de amareala celor multi samburi de caise?
Acum ma surprinde cum eu din copilarie am stiut pur si simplu cum e sa fii matur (de fapt ce anuma implica asta). Vroiam sa cresc (vestitul 'sa ma fac mare'), sa nu iubesc pentru ca stiam ca iubirea implica in mare parte elemente negative... cum?
Si totusi, de ce a trebuit sa fiu cel mai mare copil, ca sa cresc si eu pana la urma? Naivitate, speranta in ceva mai bun sau pur si simplu mi-am prelungit inconstient copilaria? Poate imi placea de fapt tumultul cascadei de sentimente pe care il renegam continuu? Adevarul e ca fiecare lacrima scursa pe obraz ma facea fericita.. Poate din cauza sentimentului de descarcare. Cine ma poate contrazice spunandu-mi ca e ingrozitor sa plangi? Plansul descarca, elibereaza, usureaza povara. N- am mai plans de foarte mult timp. Ma simt plina de lacrimi dar parca nu mai pot gasi (simti) motivul intemeiat si seriozitatea problemelor ca sa mai pot plange cu atata pofta si patos.
DE CE? CUM E MAI BINE OARE?
